Dor de bunicuța…

Se spune că timpul vindecă orice rană. Nu, timpul nu vindecă nimic, timpul nu aduce uitarea, ci adâncește și mai mult durerea în sufletele noastre. Timpul te ajută să suporți mai ușor traumele, făcând din suferință o obișnuință. Rănile sufletești nu ți le poate tămădui nici medicul, nici pastilele și nici timpul.

Amintiri unice și dulci, împletite cu lacrimi de dor, tristețe și regrete este ceea ce simt acum, după șase luni de la plecarea la cele veșnice a bunicuței mele Efrosinia. Vestea tragică din 26 august 2016 a venit ca un trăsnet, iar inima măicuței mele și a mea va sângera până la sfârșitul vieții, chiar dacă în fața bunicii și a Celui de Sus avem datoria de a fi fericiți, a trăi și a crea mai departe.

Stiu că acest lucru trebuia să se întâmple, fiindcă așa e cursa vieții noastre pământești și orice am face nu ne putem împotrivi destinului.

Îmi este dor de Bunicuța, aș vrea nespus de mult să o cuprind la piept și să-i spun că o iubesc. Din păcate, nu pot decât să aprind o lumânare și să mă uit la poze cu sufletul împovărat.

Am iubit-o enorm și această dragoste acum e și mai mare. Sunt sigur că ea m-a iubit de o mie de ori mai mult. Acel chip sfânt se regăsește în cele mai sublime amintiri. Oamenii dragi nu mor niciodată. Bunica Efrosinia va fi mereu cu mine, imaginea ei va fi veșnic vie în inima mea.

M-am străduit să o vizitez cât de des am putut, dar azi mi se pare că am făcut-o atât de rar. Urma să mergem în sat chiar în ziua în care a plecat dintre noi. Însă vestea ne-a doborât până a ajunge Acasă. Dumnezeu mi-a dat o lecție, că lucrurile trebuie făcute la timpul lor. „Mâine” și „altădată” există pentru oricine, numai nu pentru părinți și bunici.

Sunt măcinat de rămușcări că nu am vizitat-o mai des, că nu am reușit să-i spun mai des că o iubesc și că-i sunt recunoscător pentru tot ceea ce a făcut pentru mine.

Născută în timpul României Mari, în anul 1924, trecută prin foc și prin sabie, ca și Basarabia, a fost unicul membru al familiei care a supraviețuit în urma războiului și foametei. Nu a avut și nu și-a dorit bogății, nu s-a plâns niciodată pe soarta grea, a învins orice lovitură cu demnitate și curaj. A fost un Om al cărui unic crez în viața a fost să facă bine și a avut o energie de sacrificiu, o energie proprie unei Românce adevărate, conștientă de rolul ei până la părăsirea acestei lumi. Unicul „păcat” pe care l-a avut a fost ura față de tot ce e sovietic, fiindcă regimul stalinist inuman i-a omorât fratele, stâlpul familiei, și a lipsit-o de mamă și alți frați și surori. Unica mângăiere am fost noi, fiica Elena, mămica mea, și nepoții Ghenadie și Eugen. A știut să ne dojenească când greșeam, să ne aline și să ne învețe Școala Vieții. În ultimii ani, ne întâmpina cu și mai mult zâmbet și cu ochii și mai blânzi, de parcă dorea să ne soarbă din priviri. Deseori o găseam afară, pe scaun, privind undeva în zare, gândind la ceva neștiut. Fața-i brăzadată de vreme, mâinile îmbătrânite, privirea senină, toate le văd acum ca prin vis. A avut o putere și o vitalitate de neclintit, totul făcea de una singură, repede și bine. Abia după 90 de ani, începuse să se cam văicărească că nu mai putea face totul singură.

Chiar și la vărsta de 35 de ani îmi plăcea să-mi așez capul pe brațele ei, iar ea mă mângâia, cu mânile aspre de muncă, dar a căror asprime nu o simțeam. Ce mult aș vrea să mai stăm măcar o dată, toți, la masă, pe acele scaune vechi de la țară, lângă sobă și să depănăm amintiri…

Oriunde aș fi, simt ocrotirea bunicii.

Draga mea bunicuță, nu te vom uita niciodată şi vei rămâne pentru totdeauna în sufletele noastre. Dumnezeu să-ţi dea odihnă veşnică în Împărăţia Sa!

Pin It