Dor de tata…

De la o vreme încoace, și mai cu seamă în aceste zile, de Paștele Blajinilor, îmi este dor de tata. Astăzi TATA a fost ultimul meu gând înainte de culcare și primul gând la trezire…

Amintirea este singura comoară spirituală pe care nimeni nu ți-o poate fura, este oglinda trăirilor noastre. Amintirea… doar ea rămâne după ce sufletul îți e secătuit de tristețe și durere. Și tot ea, amintirea, te ajută să-ți tămăduiești chinuitoarele răni sufletești, să te regăsești și să retrăiești acele clipe care au dat contur existenței tale…

Tati a murit subit, vestea a venit asemenea unui tsunami care nimicește tot ce este viu. Soarta a fost cam nemiloasă și a făcut astfel încât nimeni din familia noastră să nu poată fi prezent la înmormântare. Bat-o vina de soartă că ne-a privat de dreptul de a spune adio și a-l conduce pe ultimul drum pe cel care, deși de mulți ani nu mai locuiam împreună, deși era departe de noi, continua să fie cel mai înțelegător, cel mai blând și cel mai tolerant părinte. Sincer… nu știu să zic mulțumesc destinului sau să-l blamez… dar nu l-am văzut pe tati în sicriu. În mintea mea a rămas mereu viu. Până în ziua când am putut vizita mormântul, am avut impresia că plecase undeva, dar trebuia să se întoarcă. Însă… deocamdată nimeni nu s-a întors din „lumea de dincolo”. Ultima lui scrisoare adresată mie a lăsat pe veci amprente adânci în inima mea, scrisoare pe care eu am refuzat s-o citesc atunci, fiind cuprins de multă mâhnire și de o supărare grea de care nu m-am putut debarasa decât peste ani de zile, când am devenit destul de copt la minte pentru a înțelege că viața celor adulți nu e tocmai așa cum și-o imaginează copiii.

Prea puține momente petrecute împreună, prea puține sfaturi, nicio fotografie alături de el… s-ar părea că a asta a rămas de la tatăl meu. Ar fi un mare păcat dacă aș spune aceasta.

Tatăl meu Arcadie, originar din Regiunea Ural a Federației Ruse, va rămâne pentru mine în primul rând PĂRINTE. Sunt destui taţi în lumea aceasta, dar niciunul nu am mai văzut ca el. Va rămâne cel care mă considera Fiul Mamei, căci o apăram încă de mic și îi certam pe toți care îndrăzneau s-o jignească cu ceva. Va rămâne un cititor înflăcărat și un amator al literaturii, care „înghițea” absolut orice se numea carte, având o rarisimă putere de concentrare și o excepțională manieră de a asculta pe ceilalți. Va rămâne unul dintre cei mai buni sudori, pe care mulți săteni și astăzi îl pomenesc pentru munca-i de calitate rară. Va rămâne cel care m-a învăţat alfabetul latin atunci când eram la grădiniță, rusofonul unicat care a învățat cu multă dragoste limba română și niciodată nu a vorbit cu mine în limba rusă. Va rămâne cetățeanul care, în anul de restrişte 1992, a avut de suferit în urma conflictului armat de pe Nistru, visându-şi zilnic moartea și luptând pentru românism, pentru integritate și libertate. Va rămâne cel alături de care am petrecut cele mai frumoase clipe din anii copilăriei, împreună cu scumpa mea mamă, draga mea bunică și bunul meu frate. Ei sunt cea mai mare bogăţie de pe pământ, ei îmi cântă existenţa şi îmi conferă sensul pe această lume.

Atunci când primim un dar, oricât de mic ar fi el, nu știm să-l prețuim, nu prețuim dragostea nepieritoare, care se află în spatele gestului simplu, uitând să-l identificam cu sensibilitatea, bunătatea, osteneala. Sunt momente în viața noastră când ignoranța, supărarea, nepăsarea de altădată doare și atunci ne dăm seama că nu mai putem schimba nimic, un gest reparatoriu este prea tardiv.

De când tata și-a pus aripi de înger și nu mai e printre noi, mă macină mii de remușcări și regrete. Îmi pare atât de rău că nu am apucat să îi spun multe. Aș fi vrut să o pot face, dar…

Îi mulțumesc pentru ca mi-a dat un nume și m-a învățat să trăiesc. Îl rog să vegheze asupra noastră și să ne trimită înțelepciunea și răbdarea pe care a avut-o în decursul scurtei sale vieți.

Îmi este dor de tata…

Pin It