Excelența sa, Dascălul… În amintirea Liliei Strugari

A trecut exact un an de când bunul meu prieten Lilia Strugari a pășit în împărăția lui Dumnezeu, într-o lume mai bună, unde, sper, nu e loc pentru ură, invidie, suferință, boală sau orice altă pacoste.

Un an în care cei care au cunoscut-o au continuat să o iubească și să o aștepte acasă și la serviciu. Un an în care golul lăsat după plecarea ei spre cunoașterea Adevărului s-a adâncit și mai mult. Un an în care studenții au simțit lipsa unui dascăl de o îndemânare pedagogică rarisimă și au dus dorul unui optimism și a unei bucurii de a trăi absolut inedite. Un an în care francofonia universitară a fost îndoliată și tristă, fără talentul și profesionalismul unei francofile de excepție. Un an în care rănile sufletești pătrunse de remușcări nu au reușit să se cicatrizeze și probabil că nu se vor cicatriza niciodată.

Astăzi în Centrul de Reușită Universitară ULIM, studenții au susținut un recital de poezie in memoriam Lilia Strugari.

Am văzut lacrimi în ochii tinerilor care și-au amintit de profesoara lor cu mult drag, dar și cu multă durere în suflet. Unul dintre poemele recitate – „Excelența sa, Dascălul” – mi-a atins profund strunele sufletului. Am căutat pe net să văd cine este autorul acestui poem și, din comentariile postate pe diferite site-uri, am înteles că versurile ar aparține Monicăi Marilena Cristea sau că ar fi o traducere și adaptare după Rudyard Kipling.

Oricine ar fi așternut aceste rânduri pe hârtie, a făcut-o cu deferență și considerație pentru unica meserie din lume care are tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte. Oricine care a urmat studii de pedagogie se crede specialist și poate activa în domeniu, însă a fi dascăl este o artă, un dar de la Dumnezeu, cu care puțini profesori sunt înzestrați. Lilia a avut acest dar, nu a avut „cont în bancă” și nici  „afaceri prospere prin țară”, dar a avut o inimă „cât galaxia”.

Excelenţa  Sa nu are cont în bancă. Nu are vilă cu douăzeci de camere. Nu are afaceri prospere prin ţară. Excelenţa Sa are un suflet cât galaxia. Are riduri şi fire albe de la generaţiile care sânt şi de la cele care au fost. Excelenţa Sa îşi mobilează viaţa cu extemporale, teze, concursuri. Rareori se gândeşte la ultimul strigăt al modei… Desele-i preocupări sunt legate de programe, perfecţionări, examene. De cele mai multe ori şlefuieşte nestematele altora. Pentru ele vinde pe bani mărunţi secundele fiilor lui.

Excelenţa Sa trudeşte viaţa-ntreagă la secera ascuţită a lunii, semănând pulberi de aur peste seminţele ce stau să- ncolţească. Uneori, ochelarii i se acoperă de roua amară, dacă un fost elev, ajuns senator, îi uită în anticameră ca pe un obiect decorativ. Alteori zâmbet de rodie îi inunda obrajii, când un necunoscut, pe stradă, îşi scoate pălăria în faţa lui: „Bună ziua, Domnule profesor, eu sânt…”

Excelenţa Sa nu-şi numără anii dupa buletin, ci după vârstă – mereu aceeaşi, care înfloreşte în bancă. Constată cu surprindere  într-o zi că trebuie să iasă la pensie şi nu înţelege de ce inima lui, cu doua preinfarcte, bate ca la optsprezece ani. Excelenţa Sa, ca un pui de căprioară în bătaia puştii, nu ştie că se aseamănă cu sfinţii. Ei au dăruit. El se dăruieşte. Cel de Sus i-a hărăzit loc înalt în izvorul Luminii, loc plin de verdeaţă, din care Măria Sa, Dascălul, să poată priveghea şi de dincolo pruncii sufletului său.

Sunt convins că numele Liliei va rămâne veșnic viu. Ea va rămâne în memorie ca un Om devotat meseriei, un lector cu o dăruire și o rigoare exemplară, o Mamă iubitoare și grijulie, un prieten cum rar întâlnești în societatea vicioasă de astăzi. A crezut cu tărie în bunătatea și sinceritatea oamenilor și a fost un model al onestității și demnității umane. Haideți și noi, în pofida tututoror vicisitudinilor sorții, inculturii și imoralității societale debordante, să mai credem în acea bunătate și sinceritate, în acele valori sacre pe care le-a venerat ea.

Pin It