Petru Râmbu – Românul care nu s-a adaptat niciodată lumii de dincoace de Prut

Românii din Basarabia au trecut și continuă să treacă prin vremuri de restriște. Traiul aici s-a transformat într-un adevărat calvar și dezmăț pe toate segmentele societale. De-a lungul anilor, politicienii și analiștii moldovofili s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, aducând astfel țara în prag de prăpastie. Anarhia statală duce la pierzanie socială, iar guvernarea distrugătoare, pe care au adus-o la „treucă” tot moldovofilii, promovează fățiș și neobrăzat fărădelegile în stat. În pofida acestor lucruri, istoria a demonstrat nu o singură dată, că tot ce e românesc nu piere și nici nu va pieri. Iar perenitatea românismului este asigurată în mare parte de intelectuali, profesori, care nu sunt altceva decât Cristofori ai culturii românești. Printre aceștia se numără și Petru Râmbu, profesor de limbă și literatură română în școala din satul meu natal, Hagimus. Un Român sensibil, un intelectual fin, un observator cum rar întâlnești, aparent exuberant, dar în realitate un autentic sentimental și un luptător perpetuu. Așa l-am cunoscut pentru prima dată, în anii ‘90, când a devenit profesorul meu de română, iar de atunci încoace mi-a fost Dascăl, Mentor, Părinte și unul dintre cei mai buni Prieteni. Nu are distincții, afaceri prospere, funcții, însă are un suflet cât galaxia și numele domniei sale merită a fi înscris în Cartea de aur a culturii românești. Îi sunt dator acestui mare Român pentru învățătura de carte pe care mi-a transmis-o când eram elev, pentru învățămintele pe care mi le-am luat apoi de unul singur, cunoscându-l și mai bine după absolvirea școlii, pentru știința și curajul de a lupta.

Domnul Petru Râmbu are vocația luptei, a unei lupte de spiritualitate românească. Are și vocația biruinței, fiindcă lupta spirituală înseamnă mânuirea celor mai performante arme și mobilizarea celor mai impresionante forțe. Aceste arme sunt demnitatea umană și națională, verticalitatea, onestitatea, integritatea, dragostea de neam, vizionarismul și setea de adevăr.

Din păcate, profesorul Petru Râmbu, ca de altfel și soția sa, Doina Râmbu, au predat ștafeta tinerilor. Nu zic, fac și tinerii față, doar că… de ceva vreme, s-a volatilizat acea creaţie divină pentru care Şcoala era altarul în jurul căruia toţi se adunau pentru a primi binecuvântare în a păşi nu doar pe drumul Cărţii, dar şi pe cel al Vieţii. Când merg acasă și trec pe lângă gimnaziul din sat, îmi este dor de un Petru Râmbu, care la orele de română îmi lăsa respiraţia întretăiată când recita din Eminescu, Blaga, Bacovia, Vieru. Îmi e dor și de o Doina Râmbu, la fel profesoară de română, care, cu vocea ei blândă, inculca fiecărui învăţăcel dragostea faţă de limba mamei. O familie care s-a dedicat Şcolii din sat, care a luptat din totdeauna, şi în vremuri grele, şi în vremuri bune, pentru valorile naţionale şi pentru ideea românismului. O familie care şi azi, în ciuda intemperiilor sorţii, continuă să facă multe lucruri bune pentru vatra strămoşească. O familie de care se pare că au uitat toţi, şi discipolii, şi colegii de breaslă, şi Primăria din sat…

Învăţători de o calitate impecabilă, care, în urma anumitor restructurări, nu au mai avut loc în instituţia căreia s-au dedat ani de-a rândul. Doina și Petru Râmbu reprezintă „creierul” românismului din zona Căușenilor, care mai pot transmite învățătură și valori celor din jur, valori fără care devenim mai săraci, mai triști, mai rupți de la realitățile sociale. Asemenea dascăli, care formează profesioniști, dar și conștiințe, care se consacră idealurilor românești, sunt prost plătiți și chiar dați uitării. Nu au nici salarii și nici pensii decente. Au doar suflet și multă abnegație pentru tot ceea ce fac.

Puțini cunosc destinul Profesorului Petru Râmbu, destin frânt al unui român din Basarabia. Voi aminti doar două cazuri, de-a dreptul penibile. Primul ține de copilăria învățătorului, atunci când la școală i-au fost arse cărțile românești, unica bogăție a părinților săi. Sovieticii au recurs la acte de vandalism grosolane, distrugând fără milă tot ce e era românesc. Un alt caz este anul 1961, atunci când distinsul dascăl a reușit să deschidă o casă-muzeu la baștina poetului Alexei Mateevici, Căinari. Pe atunci, un asemenea caz nu putea fi admis. Autoritățile au închis muzeul, iar Petru Râmbu a fost concediat și transferat în altă localitate, la Hagimus, drept pedeapsă pentru îndrăzneala de a deschide un muzeu în cinstea „unui oarecare preot”, mult citata afirmație a nomenclaturiștilor din acea vreme. Însă, se pare că și transferul la Hagimus, Căușeni, nu a fost de bun augur pentru KGB-iști. Se cuvine să remarc, că profesorul a știut întotdeauna să urmărească și să observe cu acuitate ce se petrece în jurul său, să sesizeze provocările, să intuiască pericolele, să depisteze dușmanii, după propriile sale criterii de vizionar.

Satul Hagimus, un colțișor de rai din preajma Benderului (alias Tighina) și astăzi se află în centrul provocărilor separatiste din Transnistria.  Mereu s-a încercat rusificarea localnicilor din zonă. Cel care a reușit să țină piept rusificării masive a fost iarăși Petru Râmbu. Persecutat, amenințat, blamat, acest Ștefan cel Mare al Căușenilor a suspendat în cele din urmă clasele cu predare în limba rusă din școala sătească. Iar corul de elevi, pe care l-a creat și condus (fiindcă este și muzician) a interpretat cântece românești și pe timpul URSS.

În 2015 a văzut lumina zilei cartea „În adâncul inimii”, în care autorul descrie cu lux de amănunte starea de suflet a unui Român hărțuit în propria țară, povara bunătății dăscălicești și mult râvnita libertate și triumfare a adevărului. În cele câteva zeci de pagini, a știut să literaturizeze, cu mult talent, cele trăite pe propria piele, deoarece ceea ce a fost trăit și ajunge să fie mărturisit contează mult mai mult decât istoriile meșteșugite.

Căușenenii sunt plini de admirație față de acest Român viteaz și i-au acordat titlul onorific de „Cetățean de Onoare”. Din nefericire, satul Hagimus, unde s-a investit plenar, a făcut cel mai puțin pentru acest Bărbat al Neamului. Bănuiesc că de vină o fi invidia, atât de caracteristică moldovenilor. Invidia, „ulcerul sufletului”, așa cum spunea Socrate.

Pentru Râmbu, înzestrat cu un rafinament rarisim, este un veșnic căutător de „pastile” contra sclavagismului oligarhic și a sindromului de homo moldovanus. Deși ceasul cronologic în curând va bate ora 80, Petru Râmbu este încă tânăr, contrazicând timpul.

Împreună cu acest intelectual și cu mulți alții pe care i-a dat omenirii  spațiul românesc, vom ajunge să ne bucurăm cu toții de reîntregirea națiunii române. Rana în conștiința națională este încă deschisă, iar cauza acestei răni sunt cei care se împotrivesc Unirii! Antiromânismul și promovarea acestuia sub orice formă este o ofensă impardonabilă adusă Românilor din Basarabia.

Petru Râmbu nu a putut și nu a dorit niciodată să se conformeze și să se adapteze la lumea de dincoace de Prut. Nici eu nu doresc să mă adaptez și să mă conformez, fiindcă lumea de dincoace de Prut este hâdă, pustiită sufletește, prinsă în ștreangul deznădejdii și prostiei. Îmi doresc o lume mai bună, în care să mă simt Acasă.

Republica Moldova nu poate exista în afara României, nu poate respira fără aer românesc și nu se poate dezvolta fără „laptele” matern.

 

Pin It